Disperare sau ipocrizie

Vineri, sambata si duminica au fost zilele Mizilului…bine ca nu s-a facut politica mai deloc. Oamenii au putut sa se bucure in liniste de mititei si pastrama. A fost frumos … putea fi si mai frumos daca vineri as fi lansat si eu prima creatie literara.

N-am facut-o. Nu, nu m-a impiedicat Adrian Nastase. Pur si simplu n-am scris nimic, pentru ca eu sunt o valoare adevarata, recunoscuta de toti si nu trebuie sa mai fac asa ceva.

In schimb am fost in sala plina de la Mizil, in timp ce Adrian Nastase isi lansa ultima carte. Am fost acolo sa-l ajut, sa-l incurajez, pentru ca este la inceput de campanie.  Chiar am stat la rand si l-am lasat sa-mi dea un autograf.

Domn` Prim Ministru, nu inteleg de ce ati acceptat ca pe scena cu dvs., sa fie si anonimii Nicolae Vieru, Adrian Paunescu si altii la fel de necunoscuti.

(Cel cu fata este Adrian Nastase, pe mine ma recunosteti, stau cu spatele)

Aaaa, va sunt prieteni, va apreciaza! Pai astia?
Ce prieteni ciudati aveti – scriu carti – ai mei stau toti si citesc literatura straina veche de 12 ani si distilata in Scotia ( Ballantine`s, Teacher`s, Chivas Regal etc.).
Domnule Nastase, de ce puneti copiii sa asculte poezii, cantece folk sau muzica clasica, in timp ce ar fi putut sa stea intr-o carciuma si sa danseze pe-o manea, dupa cum bine ne-a invatat insusi Zeus. Chiar n-aveti inima, chiar vreti sa-nvete lucruri din astea comuniste?

Nu-mi vine sa cred, copiii luati cu arcanul de la scoala si tinuti cu sila in sala, canta si aplauda! Le place muzica asta comunista! Ptiu, drace … frate (tot aia e)!